Deplorabil…

Mi-a zis nervos să încetez să mai stau pe net. Cu alte cuvinte: „încetează să scrii! încează să asculţi muzică!”. Ca şi cum mi s-ar interzice să respir. Ca şi cum m-ar îndemna la sinucidere. Cum poţi spune asta?! Dar nu numai el, ci majoritatea din gloata asta, a.k.a. „familie”, nu pricep ce-i aia pasiune. Pentru că ei n-au aşa ceva, pentru că sunt prea ocupaţi să fie falşi. Ce înţeleg eu prin falsitate? Că îi mint atât de mult (şi de prost, aş adăuga) pe cei din jurul lor, încât ajung să se mintă şi pe ei înşişi. Sunt atât de fazi, încât nu pot pricepe cum e să trăieşti din pasiune pentru ceva anume şi că, fără acest tip de dependenţă, viaţa nu ar avea sens.

Ei nu înţeleg lucrurile astea, pentru ei e prea mult, mi se pare că îi depăşeşte. „Să scrii ca să trăieşti? Ha! Cum vine asta?”, îşi spun ei, probabil. Este o întrebare atât de stupidă, ceva de genul: „De ce scriitorul scrie?”. Sau „De ce muzicianul cântă?”. Ori „De ce actorul empatizează cu personajul pe care îl joacă?”.

Sunt cu toţii atât de superficiali. Oricât m-aş chinui să văd viaţa prin ochii lor, nu reuşesc! Nu îmi pot da seama cum gândesc ei, ce simt ei. Cred că ei nu simt nimic şi mai mult ca sigur nici nu gândesc. Sunt seci; n-au minte, n-au inimă. N-au pus mâna pe o carte în viaţa lor sau, dacă da, n-au înţeles nimic din cartea aia. N-au pic de personalitate. Sunt atât de uşor de manevrat, nici nu-mi vine a crede.

Iar lucrul cel mai penibil este că sunt în stare să se înjosească în unele situaţii atât de mult, încât îmi vine sincer să le plâng de milă. Cum poţi fi atât de stupid?… Cea mai recentă chestie care mi s-a întâmplat în sensul ăsta a fost chiar ieri, în timpul unei discuţii (mai degrabă monolog, că eu nici nu m-am mai obosit să zic ceva), persoana respectivă… voia să mă lovească unde mă doare, dar… îmi venea să râd! Da, îmi venea să mă tăvălesc pe jos de râs! Asta ca să nu plâng de „deşteptăciunea” de care dădea dovadă. Pentru că persoana aia CHIAR CREDEA că-mi ştie punctele sensibile, însă habar n-avea că nici pe aproape nu era! Şi cu câtă seriozitate vorbea. Dumnezeule, şi acum mă bufneşte râsul. JALNIC! Cât de tâmpit să fii să crezi că tu cunoşti un om, dar de fapt nu ştii absolut nimic despre el, iar, pe deasupra, tu să încerci să îl răneşti, dar să nici nu ştii că dai cu mult pe lângă??? Vă rog să-mi spuneţi voi, dacă mai puteţi zice ceva!…

Da, după şaptesprezece ani, rasa umană continuă încă să mă uimească.

Luptă!

Cred că viaţa înseamnă de fapt moarte. Moartea inamicilor. Să-i ucizi, să-i faci praf, să-i calci în picioare. Cum? Foarte simplu: prin succes. Tot ce trebuie să faci este să-ţi găseşti armele potrivite şi să îi loveşti acolo unde îi doare cel mai tare: în mândria şi aroganţa lor. Arma ta poate fi orice pasiune de-a ta, orice îţi place ţie să faci. Documentează-te, asimilează idei, învaţă lucruri noi. Devino din ce în ce mai bun. Ei te vor lovi – tu să continui! Vor arunca în tine cu pietre şi noroi, te vor vrea la pământ, vor recurge la strategii mizerabile doar pentru a te răni, planuri mârşave să te dărâme. Tu să stai în picioare! Se va întâmpla să cazi… Nu zăboveşti deloc, te ridici imediat! Să nu-ţi mai pese de ceilalţi, fiindcă nici lor nu le pasă de tine. Exersează şi progresează. Viaţa ta poate fi atât de frumoasă… Luptă acum şi sărbătoreşte mai târziu. Nu te lăsa pradă ispitelor, nu-ţi face iluzie, nu te minţi pe tine! Nu lăsa pe nimeni să vadă în inima ta… Numai tu să ştii ce se află acolo şi nimeni altcineva.

Dacă te-au rănit, nu ierta, ci plăteşte-le-o! De sute de ori mai dur. Prin succes.

Prea multe gunoaie

N-am reuşit să mă ţin de ce mi-am propus. Mă urăsc pentru asta. Nu că aş avea un număr imens de cititori, dar pe cei pe care îi am îi respect şi le mulţumesc pentru faptul că mai trec din când în când pe aici. Am învăţat zilele trecute că, la fel cum întotdeauna se poate mai bine, întotdeauna se poate şi mai rău. Se poate întâmpla ca, exact atunci când ţi-e lumea mai dragă, să se întâmple ceva neaşteptat şi extrem de neplăcut. Chiar credeam că va fi bine de data asta. Evident, nu ştiam ce mă aşteaptă. Nici nu cred că e necesar să povestesc, morala însă este să nu fii niciodată prea confortabil, ci mereu „în alertă”, fiindcă te poate lovi ceva, la propriu sau la figurat, tocmai când în sfârşit crezi că totul este ok.

Ce poţi face în acest caz? Să ceri să ţi se facă dreptate! Nu te înjosi, nu trece cu vederea, nu accepta scuze jalnice. Dacă n-ai cu cine discuta, dă-i dracului pe toţi şi ia-o de la capăt. În niciun caz nu renunţa. Vezi-ţi de treaba ta în continuare, fii demn şi onest. Dacă alţii n-au pic de respect pentru propria persoană, nu te coborî la nivelul lor. Ei nu vor să te ajute să te ridici din groapa în care ai picat. Nu, ei vor să te tragă lângă ei, în mizeria lor, pentru că ei ştiu că nu se pot ridica, aşa că de ce să nu vii tu la nivelul lor? Ei aşa gândesc.

Sunt persoane care renunţă din prostie la demnitatea lor, ca să li se alăture. Când realizează că au făcut o greşeală, nu se mai pot întoarce înapoi în timp, să spună nu şi să revină la drumul lor. Nu este posibil aşa ceva. Tocmai de aceea rămâi tu şi nu asculta genul acesta de indivizi. Îi văd că se înmulţesc pe zi ce trece. Mă întreb dacă vor consiera vreodată nu că sunt suficienţi… ci prea mulţi!

Păstraţi-vă demnitatea. Nu trageţi la gunoaie.

Merg înainte

De câteva minute mă uit la pagina asta goală. Parcă totul e îngropat în jurul meu, e toamnă, şcoala a început. S-au întâmplat multe în două zile. Am simţit atât de multe lucruri, încât deja am nevoie de un weekend să analizez ce s-a întâmplat. Şi când am mai citit articole în care îşi exprimă unii dorul de şcoală, de anii de liceu, eu nu ştiu ce să spun. E doar stres. Şi simt că iar îmi face depresia o vizită. Oh, şi anxietatea asta nici ea nu se lasă, sper ca istoria totuşi să nu se repete – nu se va întâmpla dacă nu vreau asta. (Şi cât de bine maschez totul.) Ţin capul sus, indiferent de ce se va întâmpla. Sunt mai puternică decât frica şi gândurile negative.

Septembrie… Luna aia din an când parcă îmi place din nou trupa Deftones.

The horror…

Numai când aud cuvântul „şcoală”, a.k.a. „the horrror”, mă ia durerea de cap, la fel ca pe Howard şi Leonard. Şi îmi dau seama că aproximativ toată viaţa mea… am aşteptat. Încă de duminică seară aşteptam week-end-ul viitor. Verificam în mod constant câte zile mai sunt până la următoarea vacanţă. De asemenea, număram cu mare atenţie câte săptămâni şi zile mai sunt până la vacanţa mare.

Am profitat cât de mult am putut de vacanţa aceasta. Deşi am rămas cu o frustrare (puteam citi mai multe cărţi… însă pot recupera). În interior îmi vine să plâng la gândul că mâine începe şcoala. Sincer, nici nu prea aveam starea necesară să scriu pe blog astăzi, în ultima zi de vacanţă, doar că mi-am stabilit un program şi vreau să mă ţin de el (prin urmare, pe blog va apărea cel puţin o postare la două zile – exersarea e mama învăţăturii). Ca mulţi alţii, văd liceul ca fiind iad, însă nu stă în puterea mea să schimb situaţia. Fericiţi cei care au scăpat vii de aici.

Am avut momente, cel puţin săptămâna asta, când nu credeam că voi putea să mă ridic mâine din pat. Şcoala şi anotimpurile reci merg mână în mână în cazul meu, colaborează perfect pentru o depresie frumoasă… Dar nu vreau să vă demoralizez şi pe voi. Pot spune că am mai învăţat câte ceva despre oameni în vacanţa asta şi emoţional sunt pregătită de orice în ceea ce priveşte profesorii şi noul colectiv.

Orice ar fi, ţin capul sus şi la fel să faceţi şi voi! Ştiu din experienţă că prima zi e cea mai grea, apoi îţi vezi de treaba ta. Şi pentru că sunt persoane de vârsta mea care citesc blogul, multă baftă.

Campania internaţională de promovare a lecturii: UITĂ o carte undeva!

Astăzi am aflat de această campanie de promovarea a lecturii. Din câte am înţeles, evenimentul s-a desfăşurat pentru întâia oară în urmă cu un an, în perioada 8-14 septembrie, lacare au luat parte mai multe ţări din America de Nord, Americ de Sud, Asia, Africa şi Europa, printre care s-a numărat şi România. Campania a pornit în Canada, dar s-a extins foarte repede în întreaga lume.

Ideea acestei campanii este promovarea lecturii în era tehnologiei, „uitând” câte o carte oriunde consideri că va fi găsită de cineva ce va fi încântat să o aibă şi să o citească: pe o bancă în parc, la metrou, în tramvai, într-un local.

Biblioteca Metropolitană Bucureşti s-a alăturat acestui proiect, aşa că dacă te temi că va ajunge la gunoi, cu o carte lăsată la bibliotecă nu se va întâmpla niciodată asta.

Aici găsiţi pagina oficiala a evenimentului.

Bookletta de asemenea încurajeză lectura aici.

Will Grayson, Will Grayson

O noapte rece îi aduce faţă în faţă pe cei doi Will Grayson în oraşul Chicago. În foarte scurt timp lumile lor ajung să se intersecteze, însă fiecăruia viaţa îi rezervă surprize, învârtindu-se în jurul iubirii şi al punerii în scenă a unui musical fabulos.

Este un roman surprinzător, amuzant, uşor de citit, dar dinamic şi nu în ultimul rând emoţionant. După Oraşe de hârtie, De 19 ori Katherine, Căutând-o pe Alaska şi Playlist pentru Nick şi Norah, a venit şi timpul acestei cărţi. Am fost entuziasmată să o citesc şi chiar nu ştiam la ce să mă aştept de la această colaborare.

John Green şi David Levithan se completează reciproc şi fiecare vine cu ceva nou, cu o idee pe care o completează celălalt. Fac echipă bună, stilurile lor se îmbină foarte bine în acest roman, iar capitolele reprezintă o combinaţie interesantă şi reuşită pe care nu o poţi lăsa din mână.

Cartea îi are în centru pe Will Grayson şi will grayson, două personaje diferite şi aparent incompatibile, având în comun doar numele. Însă pe parcurs ajung să aibă mai multe lucruri în comun.

Încă din primul capitol îţi dai seama cine ce scrie. John Green îşi păstrează stilul unic, recunoscibil imediat, cu metafore şi clasificări. De cealaltă parte, Levithan, la fel  ca personajul pe care l-a creat, nu ţine cont de reguli, are propria abordare şi un limbaj îndrăzneţ. Cei doi Will diferă mult din punct de vedere al caracterului, unul dându-ţi o oarecare impresie că dramatizează un pic unele situaţii, celălalt fiind depresiv şi obişnuit cu această idee. Primul îl are ca prieten pe Tiny, dar se simte mai degrabă umbra lui, iar celălalt nu are prieteni şi nu prea ştie ce să facă în viaţă, mai ales după ce află de „Isaac”.

Ce mi-a plăcut la această carte este că mi-am dat seama mai bine de maniera lui Levithan de a scrie, mai ales după Playlist pentru Nick şi Norah (în colaborare cu Rachel Cohn). Apreciez la Levithan că este direct şi nu se fereşte să le spună lucrurilor pe nume, bune sau mai puţin bune, prezentând realitatea exact aşa cum e, pe când John Green îşi menajează cumva cititorii adolescenţi.

Cartea se adresează, evident, adolescenţilor. Este o carte despre ce înseamnă prietenia, iubirea şi despre cum să te accepţi pe tine însuţi. Este un roman aparte, cu personaje complexe, dialoguri realiste şi un subiect important, anume sexualitatea. Se aduc în discuţie obstacolele şi prejudecăţile cu care se confruntă homosexualii în general, dar amintindu-se că nu contează orientarea sexuală, ci sentimentele.

Şiii… trebuie să trec aici şi unul dintre citatele care mi-au plăcut cel mai mult despre prietenie:

Să fii într-o relaţie e ceva ce alegi. Să fii prieten cu cineva e, pur şi simplu, ceva ce eşti.(Tiny)